In ianuarie 1964, Paddy Hopkirk a transformat micul automobil britanic intr-o legenda a motorsportului – Timo Makinen si Rauno Aaltonen au repetat succesul in 1965 si 1967.

Automobil mic, victorii mari: au trecut 50 de ani de la una dintre cele mai spectaculoase victorii in istoria motorsportului international. La 21 ianuarie 1964, Mini Cooper S a castigat Raliul Monte Carlo pentru prima data. Echipajul nord-irlandez format din Patrick ("Paddy") Hopkirk si navigatorul Henry Liddon a fost cel care a realizat marea surpriza, prin care micul automobil britanic a rezistat superioritatii adversarilor semnificativ mai puternici. Evolutia perfecta pe drumurile nationale si trecatorile montane, gheata si zapada, viraje stranse si pante abrupte a pus bazele statutului de distrugator al gigantilor si intrarea in inima publicului si in analele motorsportului. Intr-adevar, dominatia versiuni clasice Mini in Raliul Monte Carlo a continuat si in anii urmatori, dupa ce coechipierii finlandezi ai lui Hopkirk – Timo Makinen si Rauno Aaltonen – au trecut alte doua victorii (1965 si 1967) in palmaresul constructorului britanic.

Acum in varsta de 80 de ani, Paddy Hopkirk are aceeasi privire stralucitoare atunci cand isi aminteste calitatile masinii invingatoare: "Chiar daca Mini era doar un mic sedan de familie, din punct de vedere tehnic avea numeroase avantaje. Tractiunea fata si motorul transversal montat in fata erau avantaje majore, asa cum era si faptul ca automobilul era mic, parca perfect adaptat pentru drumurile inguste, asa cum fusesera degajate de pluguri. Am fost extrem de norocosi – masina era ideala, toate acestea s-au petrecut la momentul potrivit".

Penultima proba speciala a Raliului Monte Carlo, legendara "Night of the Long Knives" (Noaptea Cutitelor Lungi), a fost cea in care Mini Cooper S cu numarul de concurs 37 si numarul de inmatriculare 33 EJB au intrat in cursa pentru victoria din iarna anului 1964. Hopkirk a trecut linia de sosire cu o intarziere de 17 secunde fata de principalul adversar, Bo Ljungfeldt, aflat la comenzile mult mai puternicului Ford Falcon cu motorizare V8. Conceputa pentru a egala diferentele de masa si putere dintre diferitele masini, formula de compensare de la acea vreme a facut ca versiunea clasica Mini sa fie liderul clasamentului general. Iar Hopkirk si-a aparat avantajul in sprintul de pe strazile din Monte Carlo, proba care a incheiat competitia. La ceremonia de premiere, el a impartit ovatiile publicului cu coechipierii sai. Locul al patrulea reusit de Timo Makinen si pozitia a saptea ocupata de Rauno Aaltonen au completat succesul Mini Cooper S si a inaugurat era celor "Trei Muschetari" in Raliul Monte Carlo.

Victoria versiunii clasice Mini a fost indelung sarbatorita acasa, in Marea Britanie natala. Hopkirk a primit o telegrama de felicitare din partea guvernului britanic, iar trupa Beatles s-a numarat prin cei care au celebrat succesul. "Am primit o telegrama de la Beatles", rememoreaza Hopkirk. "A fost urmata de o fotografie a lor, pe care aveam un autograf in care imi scriau: «Paddy, acum esti unul dintre noi». Este placut ca si acum sa am acele amintiri".

Triumful versiuni clasice Mini sa Monte Carlo a fost apreciata ca senzationala de fanii motorsportului din lumea intreaga. Dar acest succes nu a fost unul reusit din senin: micul automobil dezvoltat de Alec Issigonis, pe atunci director tehnic adjunct la British Motor Corporation, era un talent sportiv innascut. Prima persoana care a remarcat acest potential a fost John Cooper. Designerul de masini sport a fost cel care a impulsionat constructia unei versiuni mai puternice a automobilului. La lansare, Mini producea doar 34 de cai-putere, dar tractiunea fata, masa redusa, ecartamentul lat si ampatamentul relativ lung l-au facut sa fie foarte agil si au deschis calea pentru incursiunile sale pe circuite de curse si trasee de raliu.

Inca din 1960, piloti importanti precum Graham Hill, Jack Brabham si Jim Clark au fost surprinsi pe circuitul de Formula 1 de la Silverstone, in timp ce testau calitatile pe care micul automobil preparat de John Cooper le avea in abordarea virajelor. Cu toate acestea, versiunea clasica Mini s-a simtit cel mai bine in  raliuri. Patt Moss, sora lui Stirling Moss (pilot de Grand Prix-uri), a dus Mini spre victoria in Raliul Lalelelor si in Baden-Baden Rally, in 1962. In anul urmator, micul automobil britanic era pregatit sa intre in constiinta publica la Raliul Monte Carlo. Anii anteriori au reprezentat o experienta dificila de invatare pentru echipa de uzina, dar venise momentul ca lumea sa ii trateze cu maxima atentie. Rauno Aaltonen si Paddy Hopkirk au pilotat modelul Mini Cooper de 55 CP spre primele doua locuri la clasa lor, rezultate suficiente pentru locurile al treilea, respectiv al saselea in clasamentul general.

Era clar ca versiunea clasica Mini era echipata mai bine decat orice alta masina pentru a interpreta clasica confruntare David vs Goliath. John Cooper a crezut multa vreme ca automobilul detine toate calitatile necesare. In 1959, el i-a recomandat lui Roy Salvadori sa piloteze un prototip in Grand Prix-ul Italiei de la Monza. Calatoria in sine s-a transformat intr-o cursa intre Salvadori si un alt pilot de curse, Reg Parnell, aflat la volanul unui Aston Martin DB4. Rezultatul a confirmat viziunea pe care o avusese Cooper: clasicul Mini preparat de Cooper a sosit cu o ora inaintea mult mai puternicului Aston.

Usor de identificat dupa caroseria de culoare rosie si acoperisul alb, cele sase masini mici trimise de echipa oficiala BMC pentru Raliul Monte Carlo din 1964 avea de luptat – cel putin teoretic – impotriva curentului. Mini Cooper S se afla pentru prima data la startul competitiei. Noul motor cu patru cilindri avea capacitatea extinsa la 1.071 cmc, iar puterea urcase la aproximativ 90 CP. Acest nivel era mult peste cel din anii anteriori, dar ramane unul modest in fata concurentei precum Mercedes-Benz 300 SE si Ford Falcon, ale caror motoare cu sase cilindri sau V8 dispuneau de o putere de trei-patru ori mai mare.

Asa cum era traditia la acea vreme, a 33-a editie a Raliului Monte Carlo a inceput cu o intoarcere la originile competitiei, masinile pornind din noua orase europene pentru a se reuni la Reims (Franta). Echipajul Hopkirk/Liddon a inceput aventura cu Mini Cooper S la Minsk, Rauno Aaltonen si Tony Ambrose au pornit calatoria din Oslo, iar Timo Makinen si Patrick Vanson au luat startul din Paris. Versiunea clasica Mini a reusit sa treaca cu bine peste aceste calatorii si toate cele sase masini oficiale au ajuns la regruparea din Reims – 277 de masini urmau sa ia startul in raliu. Prima proba speciala a competitiei, Saint-Claude, a reunit doua masini care aveau sa fie definitorii, de la start pana la sosire, pentru Raliul Monte Carlo 1964. Bo Ljungfeldt, pilot al unui Ford Falcon, a trecut imediat in fruntea clasamentului, dar Paddy Hopkirk s-a mentinut in siajul sau, ajutat de Mini Cooper S.

Urmatoarea etapa a raliului a fost compusa, in cea mai mare parte, din sectiuni de viteza, pasaje de cate o mila, dar Hopkirk a refuzat sa cedeze si sa permita adversarilor sa-si creeze avantaje decisive cu ajutorul motoarelor mai mari. "Noaptea Cutitelor Lungi" avea sa devina ziua socotelilor; a fost sansa versiuni clasice Mini de a-si demonstra pe deplin calitatile. "In acel an a fost destula zapada, asa ca am facut numeroase antrenamente si pregatiri", explica Hopkirk. "La coborare, Mini era foarte bun, iar toate probele era formate din urcari si coborari – ce pierdeam la urcare, recuperam la coborare".

Manevrabilitatea irezistibila, alegerea corecta a pneurilor, talentul lui Hopkirk la volan si zapada – care incetinea masinile mai mari la coborare – au fost factorii prin care Paddy a reusit sa preia conducerea la trecerea peste Col du Turini (1.607 metri). Cu toate acestea, concursul a ramas foarte strans pana la sosire, Bo Ljungfeldt reusind, asa cum era de asteptat, sa stabileasca cel mai bun timp pe proba finala din Monte Carlo. Si totusi, Hopkirk a scos maximum posibil din Mini Cooper S si si-a mentinut avantajul pentru a obtine victoria finala. "Era complet diferit de raliurile din prezent cand stii unde te afli. A trebuit sa parcurg si circuitul final, iar jurnalistii mi-au spus ca am castigat si nu-mi venea a crede. A fost o surpriza pentru toata lumea, dar si pentru noi, asa ca a fost foarte placut", rememoreaza Hopkirk.

Anul urmator, Timo Makinen si navigatorul Paul Easter au pastrat titlul in palmaresul clasicului Mini. Ajutorul a venit din partea noului motor cu capacitatea marita la 1.275 cmc, dar lovitura decisiva a fost data de calitatile de pilot ale scandinavului. Makinen a fost singurul pilot care nu a primit niciun punct de penalizare de-a lungul intregului traseu al raliului, aceasta in ciuda faptului ca editia 1965 a Raliului Monte Carlo a furnizat unul dintre cele mai precise teste din istoria competitiei. Nivelul incredibil de zapada si gheata a facut trecerile foarte dificile, dar acest lucru nu i-a oprit pe organizatori sa includa in program si o a doua proba de noapte prin Alpii Maritimi. Makinen si al sau Mini Cooper S nu s-au aratat impresionati de conditiile tot mai dificile. Finlandezul a castigat cinci din cele sase probe speciale ale ultimei zile si a incheiat raliul cu un avans generos fata de masina de pe locul al doilea.

Cel mai impresionant si, totodata, cel mai dramatic Raliu Monte Carlo pentru "Cei trei muschetari" a fost cel din 1966. Makinen, Aaltonen si Hopkirk au dominat intrecerea chiar din start si aceasta a fost ordinea in care au ocupat primele trei pozitii in clasamentul general final. Entuziasmul publicului pentru rapidele Mini clasice a parut sa fie fara margini – la acelasi nivel a fost si dezamagirea cand comisarii francezi de cursa au luat decizia de a descalifica tripleta pe baza faptului ca farurile nu erau in conformitate cu regulamentul oficial. Aceasta a fost motivul pentru care a fost scoasa din clasament si masina Lotus Cortina de pe locul al patrulea, astfel ca pilotul Citroen, finlandezul Pauli Toivonen, a fost declarat invingator.

Visul unui hat-trick monegasc a fost spulberat, dar numai pentru moment, pentru ca "Cei trei muschetari" au rezolvat problema la prima ocazie oferita. In iarna anului 1967, Hopkirk, Makinen si Aaltonen s-au aliniat, alaturi de alte doua echipaje oficiale BMC, la startul Raliului Monte Carlo. De aceasta data, nici regulamentul, nici alte masini nu au putut sta intre Mini Cooper S si victorie. Rauno Aaltonen a fost acompaniat de Henry Liddon – navigatorul lui Paddy Hopkirk la succesul din 1964 – in incercarea de a castiga raliul. Echipajul fino-britanic si-a intrat imediat in ritm. Aaltonen a pilotat versiunea clasica Mini spre ce avea sa fie o victorie de necontestat, cu un avans de 12 secunde. Si nimeni nu a fost mai fericit pentru cei doi decat Hopkirk: "Henry Liddon a fost un navigator remarcabil. Dar copilotii nu primesc mereu creditul pe care il merita. Ei fac o treaba excelenta in citirea notitelor si sunt office managerul masinii".

Hopkirk a incheiat editia 1967 a Raliului Monte Carlo pe locul al saselea, iar anul urmator a incheiat o pozitie mai sus. Aaltonen a fost al treilea in 1968. Insa, era masinilor mici care ajung in varful lumii raliurilor se apropia de final. Adversarii devenisera mult pre puternici, iar apogeul sportiv al versiunii clasice Mini trecuse deja. Amintirile acelui triumf faimos din iarna anului 1964 vor fi mereu vii, iar "Cei trei muschetari" au scris un capitol memorabil in istoria motorsportului. In ceea ce priveste solutiile de faruri distinctive, care au starnit mania celor puternici in 1966, ele dainuiesc si prin unele dintre cele mai populare accesorii originale MINI – de la carcasele de culoare neagra pentru faruri si reflectoarele de pe grila radiatorului pana la farurile xenon suplimentare.